Cand harfa ta iti amuteste
Cand harfa ta iti amuteste,
O, cantaretule, sa stii:
Esti biruit si te pandeste
Cumplitul gol din nopti pustii...
Esti ca fantana fara apa
Si ca statuia-ntepenit:
La tine nu se mai adapa
Cel ars de sete si trudit
Nu-si mai gaseste alinare
Cel sagetat de suferinti;
Nici mangaieri, nici usurare,
In scrasnetele lui de dinti.
Tu esti infrant, o, cantarete,
Cand glasul tau a amutit.
Si-atragatoarea frunusete
De ochii tai s-a despartit...
Caci viata ta e doar cantarea;
Ea-i darul ce ti-a fost adus,
Prin ea tu ti-ai facut intrarea,
In slujba Domnului Isus.
O, daca taci, traiesti infrangeri
Si chinuri de neindurat;
In suflet totdeauna sangeri
Si trupu-n neguri ti-e-mbracat.
Cand harfa ta isi curma cantul
O, cantaretule, esti stins...
Zdrobit ti-e duhul de pamantul
Ce te-a atras si te-a cuprins.
Cantand iti vei pastra puterea
Si sufletul in veci frumos;
Ducand in cantec mangaierea,
Esti mangaiat tu, de Christos...