290.
În grădina Ghetsimani
În grădina Ghetsimani,
Templul pașnic, liniștit,
Era locul rugăciunii
Al lui Isus, mult iubit.
El s-a dus în locul tainic,
Cu ai Săi învățăcei,
Și-adeseori se rugase
Pentru El și pentru ei.
Nu plecase niciodată
El cu-atâta- întristare
în grădina neuitată –
Ca-n noaptea de trădare.
El veni ca să plătească
Vina greului păcat,
Pe noi să ne mântuiască
Din pierzare ne-a scăpat.
El zise-aceste cuvinte,
tremurând în glasul Său:
"Întristat până la moarte
E acum sufletul Meu!
Privegheaţi şi voi cu Mine!"
A spus aleșilor Lui –
"Până ce în rugăciune
Stau-naintea Tatălui!"
Și mergând puțin-nainte,
A căzut pe faţa sa
Zicând: "Bunule Părinte,
fie numai voia Ta!"
Tot cu aceste cuvinte,
De trei ori El S-a rugat,
Suferind chinuri cumplite
Pentru-al lumii greu păcat!
Din agonia Sa mare
Ce-n sudori sânge i-a scos,
El ieși cu triumf mare
Căci un înger veni jos,
Ca o solie cerească,
De la tronul Tatălui,
Ca El să desăvârșească
Mântuirea omului.
Când la învățăcei vine,
Zice aflându-i dormind:
"N-ați putut și voi cu Mine
Un ceas să stați priveghind?!?"
Însă ei nu pricepură,
Deși de trei ori sculați,
Și dormiră mai departe.
Dar Isus S-a tulburat.